Arhivele Naţionale ale României, sub denumirea de Arhivele Statului, s-au înfiinţat la începutul secolului al XIX-lea, odată cu aplicarea programului de reforme care a stat la baza formării statului modern român. Primele sedii ale Arhivelor au fost stabilite în capitalele celor două ţări româneşti, Bucureşti (1831) şi laşi (1832).

După primul război mondial şi după formarea statului naţional unitar român, au apărut noi sedii ale Arhivelor la Cluj (1920), Cernăuţi (1924 şi Chişinău (1925), Arhivele Statului fiind organizate, până în 1950, în direcţii regionale, pe provincii istorice.

Din 1951 instituţia urmează structura administrativ teritorială, ceea ce a dus la organizarea serviciilor regionale şi a filialelor raionale (1951-1969).

În aprilie 1969 Arhivele Statului au fost organizate în filiale, cu sedii în fiecare capitală judeţeană şi municipiul Bucureşti.

Legea 16 din aprilie 1996 a schimbat denumirea iniţială de Arhivele Statului în Arhivele Naţionale, iar pe cea de Filială Judeţeană în Direcţie Judeţeană.

Arhivele Statului din Cluj (din 1996 Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale) s-au înfiinţat la 15 martie 1920 prin hotărârea nr. 3126 a Consiliului Dirigent al Transilvaniei. S ub îndrumarea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, ce era condusă de Dimitre Onciul, a fost constituită Comisiunea pentru organizarea Arhivelor Statului în Transilvania, formată din Alexandru Lapedatu - preşedinte, Sextil Puşcariu, loan Lupaş, Silviu Dragomir, loan Ursu, Constantin Daicoviciu, Albert Berger şi Iulian Marţian.

Instituţia a devenit funcţională odată cu numirea de către Comisiune, la 1 octombrie 1922, a istoricului Ştefan Meteş, membru corespondent al Academiei Române, ca director însărcinat cu organizarea Arhivelor Statului în Ardeal.

Între 1920-1950 instituţia a funcţionat ca Direcţie Regională pentru Transilvania cu aria de competenţă în restrângere treptată, de la 22 judeţe iniţial, la 11 judeţe la sfârşitul perioadei de timp amintite.


În anul 1951, în urma trecerii arhivelor româneşti de la Ministerul Învăţământului la Ministerul de Interne şi a reorganizării administrative, s-a constituit Serviciul Regional Cluj cu filiale la Năsăud, Bistriţa, Dej, Turda, Aiud şi Zalău.

La 1 aprilie 1969 a luat fiinţă Filiala Judeţeană Cluj a Arhivelor Statului. Prin Legea Arhivelor Naţionale din anul 1996 instituţia a devenit Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale.

Instituţia a funcţionat la început în localul unei şcoli pe strada Vasile Stroescu nr. 14 (azi Einstein), apoi, în 1937, în primul său local propriu pe strada Mareşal Foch nr. 74 (azi 21 Decembrie 1989 nr. 33-35, Comandamentul Pompierilor). Între 1940-1945, Clujul fiind cedat Ungariei, instituţia a funcţionat în refugiu la Sibiu, împreună cu Universitatea.

La adresa actuală din strada Mihail Kogălniceanu nr. 10, instituţia f uncţionează din 1958, când i s-a atribuit fostul Penitenciar de minori, pe lângă care, ulterior, a fost dat în folosinţă în 1970 un sediu modern. În momentul de faţă, alături de clădirea centrală, Arhivele Naţionale din Cluj deţin încă cinci depozite importante în Cluj-Napoca, Dej şi Turda.

Arhivele Naţionale din Cluj sunt astăzi, prin mărimea şi valoarea documentelor deţinute, cea mai mare arhivă istorică a Transilvaniei şi a doua din ţară. De la circa 2000 metri-liniari de arhivă existenţi în 1940, instituţia a depăşit 9.000 m.l. în 1980, pentru a ajunge astăzi la 18.000 m.l. şi peste 1600 de fonduri şi colecţii. Pe lângă documente există şi o biblioteca documentară formată din peste 26.000 de volume.

Documentele deţinute de Arhivele Naţionale din Cluj au fost create între secolele XIII (cel mai vechi document original datând din 1239) până în zilele noastre. Ele au aparţinut unor instituţii centrale ale Transilvaniei (Tezaurariatul Minier, Consiliul Dirigent) sau locale (primării), unor comitate şi scaune (Cluj, Turda, Dăbâca, Someş, Satu Mare, Odorhei, Alba Superioară, Alba Inferioară), unor oraşe importante (Cluj, Bistriţa. Satu Mare, Gherla, Baia Sprie), marilor familii nobiliare din principat ( Bánffy, Teleki, Kemény, Macskási etc), unor instituţii bisericeşti (Episcopia greco-catolică Cluj-Gherla), justiţiei (Curtea de Apel Cluj, tribunale, judecătorii), instituţiilor de învăţământs (Universitatea din Cluj, Liceul piarist, academii, institute, licee, şcoli generale şi profesionale etc.), unităţilor economice (bănci, întreprinderi etc), o mare parte cuprinzând documente din epoca medievală până în secolul XX.

Nu putem omite desigur, marile sau micile colecţii de documente, ale unor instituţii de cultură, ca Biblioteca Centrala din Blaj sau Societatea Muzeului Ardelean ori ale unor iluştri cărturari precum Timotei Cipariu şi Kemény Joszef. La acestea se adaugă numeroasele fonduri personale purtând numele unor personalităţi de frunte ale Clujului din toate domeniile de activitate, iar pentru epoca încheiată la 1989, arhiva Comitetului Judeţean Cluj a PCR, prelucrată şi dată parţial în cercetare.
Pe temeiul acestui tezaur extraordinar, Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca au devenit un laborator vital pentru toate marile cercetări de istorie naţională românească. Putem afirma fără greş că nu există nici o lucrare istorică de anvergură privind această parte de ţară, care să nu folosească documente din depozitele noastre. Toate marile colecţii din ultimii 50 de ani (Documente privind istoria României, Documenta Romaniae Historiae , Urkundenbuch, Izvoarele răscoalei lui Horea, Mişcarea naţională din România, Izvoarele Revoluţiei de la 1848, Izvoarele anului 1918, Diplomatariul secuiesc ş.a.), fără a mai adăuga sintezele şi studiile de specialitate, utilizează numeroase documente din arhivele noastre. În acelaşi timp, între beneficiarii arhivelor, pot fi enumeraţi şi cei preocupaţi de istoria unor discipline culturale şi ştiinţifice, precum învăţământul, teatrul, medicina, muzica, sau mai recent, de cercetare monografică (instituţii economice, şcoli, aşezări) şi cea genealogică. Un interes crescut s-a înregistrat şi pentru istoria minorităţilor din Transilvania: maghiari, germani, armeni, evrei.

Arhivele clujene au fost şi sunt cercetate în permanenţă şi de către istorici de peste hotare, cu deosebire din Ungaria şi Germania, dar şi din Austria, S lovacia, SUA, Franţa, Japonia.